Andra Botezatu [punct] ro

Pentru că plec în oraş în curând şi pentru că nu mai am ce să vă spun, am rugat-o pe prietena mea să scrie un guest post, pentru că îmi era mie lene să scriu, dar şi pentru că am mai citit lucruri faine scrise de ea.

Despre autor:

Ruxandra este prietena mea narcisistă care se deosebeşte de restul prietenelor mele pentru că vorbeşte urât despre mine (“Vorbesc la telefon cu retardata de Andra“, spune ea, deunăzi, unei alte prietene, spre indignarea sufletului meu hipersensibil).

Ruxandra pierde puncte în a fi deosebită pentru că niciodată nu cădem de acord într-o discuţie, spunem noi, filozofică, în care eu am dreptate mereu (drept pentru care, apropo, aprob doar parţial ce a scris). Asta contează enorm, cu toate astea, e chiar deosebită între femei. Şi ştie atât de bine că este, încât noi, prietenele ei,  trebuie s-o criticăm, să nu-i răspundem la telefon, să îi vorbim urât, să o impingem pe scări şi să ne certăm cu ea, ceea ce şi facem, pentru că altfel o ia razna. Dar atât despre ea.

Urmează doar vocea ei. Puteţi să o aprobaţi, completaţi, contrazice, agăţa pe Facebook cu complimente pentru postare (pentru că pun postul pe peretele ei). Ea o să vă răspundă cu sictirul şi revolta caracteristică, de altfel plină de farmec. Nenorociţilor.

Despre vicii si bombe cu ceas 

Intr-o dimineata tarzie, dupa o noapte imbibata de prea mult vin (rosu ca ala alb nu-mi place deloc), stateam imbracata in halatul roz inscriptionat cu ”grumpy but gorgeous” si imi beam cafeaua, uitandu-ma, prin fumul tigarii Malboro Fine Touch, la vecinul burtos de vis a vis, care insista sa nu poarte tricou. Prin mintea mea alergau dezordonat mii de ganduri si filozofii, asa ca atunci cand prietena mea Andra m-a rugat sa ii scriu un guest post (habar nu aveam ce e ala), ca cica scriu misto si e pacat ca ideile mele sa se piarda in seria de notepad-uri a laptopului meu, m-am gandit ca as putea sa imi imortalizez gandurile din dimineata aceea.
Astfel, vecinul meu burtos, cu privire tampa si nedumerita a carui distractie o reprezinta spionatul altor vecini (in special spionatul autoarei, ca deh, n-am perdele si uneori n-am chef sa port haine prin casa), m-a facut sa ma gandesc la o intrebare pe care, pana atunci, nu am stiut sa o pun in cuvinte. Ce a fost mai intai, omul sau bomba cu ceas?
Parafrazand proverbiala intrebare a oului si a gainii, care se refera la dimensiunea creatiei, intrebarea mea este adresata dimensiunii distrugerii. A autodistrugerii.
E chiar o poezie foarte misto in toata treaba asta. Oamenii sunt construiti in asa fel incat au inscrise in codul lor genetic atat forte creatoare, cat si forte autodistrugatoare. Poezia e data de paradoxul destinului nostru. In mod evident, lumea este populata cu struti. Adica mecanisme biologie, bipede, care se complac in a urma reguli si a internaliza anumite valori, al caror aparat critic lipseste cu desavarsire si pe care consumatorismul epocii actuale i-a indobitocit in asa masura incat chiar cred ca scopul vietii este acela de avea un job pe care il urasc, de a tranti cativa plozi care sa duca mai departe samanta mediocrtitatii, de a-si cumpara lucruri de care nu au nevoie si de a nu pune sub semnul intrebarii cerintele unui sistem social devenit profund bolnav. Iar, apoi, exista o categorie infima de oameni si despre acea categorie vreau sa sa vorbesc. Sunt oamenii cu adevarat evoluati spiritual si intelectual, oamenii care au ajuns la un grad al constientizarii care le permite o profunzime a gandirii de natura sa isi construiasca un sistem propriu al valorilor si o ierarhie proprie. Fortele lor creatoare sunt mult mai puternice si mult mai bine conturate. Insa, dualitatea sistemului de forte pe care il avem in noi, presupune un echilibru.

Astfel, cu cat fortele creatoare sunt mai puternice, cu atat si fortele autodistrugatoare au o influenta mai mare. Si acum vine intrebarea logica, de ce? Si ce alt raspuns poate fi mai bun decat faptul ca planeta/societatea isi anihileaza organismele care au capacitatea de a afla lucruri care nu trebuie cunoscute si de a pune sub semnul intrebarii adevaruri pe care majoritatea le internalizeaza fara sa se intrebe? Stalin scotea intelectualii in strada si ii impusca. Societatea noastra ii anihileaza treptat, zi de zi, putin cate putin. Iar arma ei este chiar individul. Suntem construiti sa ne autodistrugem cu cat reprezentam o amenintare mai mare pentru un sistem social robotizat. Doctrinele religioase, atat cele crestine cat si cele precrestine, (care inseamna, de fapt, primele reglementari sociale in jurul carora s-a fundamentat sistemul social) ne invata acelasi lucru. Incepand de la miturile Greciei antice, unde performanta unui individ reprezenta o amenintare pentru zei (muritoarea Arachne, transformata in insecta de catre Atena pentru ca a indraznit sa o provoace, muritoarea Psyche, trimisa in infern de Afrodita pentru ca era mai frumoasa decat ea), si continuand cu ”fericiti cei saraci cu duhul”, absolut toate aceste doctrine reprezinta o avertizare: nu depasiti limitele impuse din exterior, nu ajungeti la un nivel al cunoasterii care sa va faca sa puneti sub semnul intrebarii ordinea sociala. Acelasi principiu deghizat si metamorfozat in diverse mituri si religii. Azi nu mai avem zeii capriciosi, nu mai avem sacralitatea intangibila si razbunatoare,viata noastra este dictata de zeii consumatorismului si ai economiei.
Iar cumva, din nastere, in interiorul nostru este plasata o bomba cu ceas. Care se hraneste cu idei si cunoastere, cu revalatii si transgesari ale limitelor. Avem iluzia ca suntem liberi sa negam societatea, sa o refuzam si sa ii intoarcem spatele, dar societatea castiga mereu. Pentru ca triseaza. Pentru ca stie ca, atunci cand timpul va veni, bomba va exploda, si ne vom autoanihila, idealisi si obositi de a mai lupta. Cel mai mare viciu al omului modern este idealismul intr-un astfel de sistem social. Este cea mai mare forma de autodistrugere si din el deriva, de fapt, toate celelate vicii, care nu inseamna decat fuga de o realitate care nu mai corespunde exigentelor omului idealist.
Prima data, simtitm ca ceva e in neregula. De obicei la o varsta frageda. Apoi incepem sa sapam si sapam pana ajungem sa descoperim un fundament social in putrefactie, al carui iz strabate pana la suprafata. Nu ne sperie, putem sa il schimbam, sa il facem bine. Trebuie sa ne luptam cu armate de struti, sa predicam oricui vrea sa asculte, sa devenim mai buni, mai destepti, mai intelectualizati. Ne perfectionam si rezolvam puzzle-urile din jurul nostru. Rationalizam si criticam. Si avem un motor extrem de puternic care ne conduce, o vointa de fier si ambitia de a reusi. La final, ne raman viciile in care ne imbracam si fugim in interiorul nostru incercand sa dezamorsam o bomba care a ajuns prea mare si prea puternica pentru a mai putea fi anihilata.Explozia este doar o chestiune de timp. Ce se intampla dupa? Habar nu am.
Bomba mea inca ticaie.
(Şi, impertinentă:) Na ma, uite-ti guest postul. Nu o sa iti aduca prea multe like uri sau vizitatori si asta va fi pentru mine confirmarea valorii sale.