Andra Botezatu [punct] ro

Când am stat în cămin, am cunoscut un băiat. Două lucruri mai știu despre el: purta un lanț gros de aur și îi plăcea să bage un deget în acvariul peștelui din camera noastră. I se părea amuzant, pur și simplu, cum sperie el peștele, cum îl urmărește, cum desenează el cerculețe și provoacă, la propriu, o furtună într-un pahar cu apă. Se simțea stăpân peste peștele ăla, îl domina, se juca cu sufletul lui. Nu e exclus că îl amuza prostia peștelui, din cauza căreia nu lupta bărbătește cu un deget păros. Adică, era genul de om care să constate amuzat că peștele e prost.

În calitate de mamă de pește, superioritatea lui în fața peștelui meu mă cam enerva. Erau la fel de inteligenți, deci ce vină avea peștele meu că băiatul ăla era mai inalt și mai solid?

Hărțuitorul era predestinat la o poreclă, cu ochii lui goi, cu ideile lui geniale și cu lanțul cel gros de aur. Într-o zi, porecla a venit firesc. Lănțog.

Lănțog nu e o poreclă oarecare, nu e o răutate, e esența persoanei lui. Pronunțați cu voce tare: Lănțog. Nu-i așa că se potrivește? Lănțog luptă împotriva drepturilor peștelui. Lănțog cu lanț gros de aur. Lănțog se uită lung și clipocește apatic. Lănțog, și atât. Lănțog. Oamenii prezenți la demonstrația mea de creativitate l-au poreclit, forever, Lănțog.

Apoi cunoștințele mele. Apoi ale lui. Curând, toți oamenii din cămin știau de Lănțog, deși prea puțini de sadismul de care putea da dovadă. Cică s-ar fi viralizat treaba și acum TOATĂ lumea știe că i se zice Lănțog, mai puțin Lănțog însuși. Mă simt mândră. Nu mă angajează cineva și pe mine copywriter?:D